ROST… de Bradut Florescu

Sursa foto: Google+

Dintr-o eroare voită sau nu acest text a fost atribuit lui Dan Puric, dar autorul real este Braduț Florescu care l-a publicat în 16 martie 2010. Mea culpa că am participat și eu la o promovare eronată, dar acum o să repar eroarea făcută.

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de forma și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întamplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamagit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e ușor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întamplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzica, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii.  România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de functionari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flamânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afara iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generatii care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul.  Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dăcă se întamplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”.

La noi chestia asta se numeste “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege si, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară!

Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag aștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gangavii și pe toți puturoșii aștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de puscării sau de cămine culturale. Pe toți aștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credința.  O mai poartă doar batrânii și tăranii, câti mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de cmâp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii aștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd si țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să raspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă aștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se marită. Baieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.

Sună-ti bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.

( sursa > Bradut Florescu)

În final vă recomand să citiți cartea “Cine suntem” a lui Dan Puric care mi-a plăcut foarte mult chiar dacă nu are nimcio legătură cu Rostul lui Raduț Florescu. Dan Puric pune ca de obicei accentul pe rană, fără să arunce cu noroi tipic românesc.

Publicitate

24 Comentarii la “ROST… de Bradut Florescu”

  1. Stelian Gombos
    February 14, 2011 at 17:10 #

    La Mulţi şi Fericiţi Ani, iubite maestre Dan Puric, cu prilejul zilei de naştere!…

    Vorbind în câteva cuvinte sărace dar sincere, omagiale şi aniversare, despre cel care s-a născut la 12 februarie anul 1959 în ţinuturile Buzăului, mai exact, pe Valea Siriului, la Nehoiu, voi susţine că actorul, regizorul şi mărturisitorul creştin Dan Puric stabileşte de la bun început identitatea sa cu lumea şi cu el însuşi printr-o cunoaştere absolută, autentică şi nefăţarnică. Aş spune că anticipează esenţialitatea sensibilităţii şi a sensibilizării, prin propria-i sensibilitate, surprinzând, totodată, prin structura raţională a ideilor, create chiar de substanţa artistică pură, esenţă rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaştere în artă, de pildă, este una de natură spirituală, pe care Artistul total – Maestrul Dan Puric, o deţine şi o transmite tuturor ca pe o revelaţie încercată şi alimentată de el însuşi, prin cuvânt, gest, dans, adică prin tot ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul sincer şi (re)cunoscător soarbe această sevă din cupa pe care i-o întinde cu caldă generozitate artistul, devenind una cu el, transformând momentul ori clipa în eternitate şi veşnicie. Este adevărat că frumuseţea trebuie mai întâi simţită, şi abia după aceea să încerci să o explicit, dacă îţi este cu putinţă. Există oare vreo altă modalitate prin care să găsim o asemenea bogăţie de gesturi şi mişcare a corpului omenesc, prin care să te poţi exprima, mai bine decât prin dans? Dan Puric a găsit tainice înţelesuri prin scânteia divină, ce sălăsluieşte în el, şi a făcut din acest dans un mod de viaţă.
    „Undeva, ascunse în negura vremurilor, teatrul şi dansul sunt la frontieră. Amândouă au origine sacră – spunea Dan Puric, într-o discuţie despre pasiune şi spirit, despre nevoia disperată de comunicare a gândurilor, a sentimentelor şi adevărurilor – pentru el, la început a fost teatrul, după care a venit pantomima. Dansul a fost după aceea, ca o nevoie de comunicare dincolo de cuvânt, ca o nevoie disperată de a desfiinţa prăpastia dintre mine şi spectator, care la vremea aceea, era student, şi era destul de bine fixată prin ideologie, printr-o cenzură puternică ce creea această prăpastie de comunicare a adevărului. ”Dansul este simbolul graţiei în artă, şi aşa cum recunoaşte Maestrul, ca şi muzica, el are această calitate deosebită de a depăşi graniţele.
    Prin frumuseţea temelor şi mai cu seamă, prin sensibilitatea execuţiei, artistul profund Dan Puric are o forţă de sugestie extraordinară, exprimându-şi (şi) în acest fel convigerea că spiritual, duhul este superior. El răspândeşte, ca o mirare de vis, ceaţă lăsată pe marginea lucrurilor, din indiferenţa naturii şi obisnuinţa omului – cea plină de nepăsare şi împietrire a inimii. Secvenţe de intens lirism, care îl învăluie într-un fel de halou, dar şi pasaje cu ritm de focuri de artificii, creează spectatorului un sentiment de subtilă surpriză, dăruind în fiecare moment câte un accent întregitor de frumuseţe rotunjită.
    În arta lui Dan Puric găsim o estetică profund originală, un fel de sculptură în mişcare armonioasă, ceva greu de exprimat în cuvinte, care te lasă impresionat şi fermecat. Artistul are în el ceva fantastic, o forţă ce contaminează şi care ne obligă să descoperim esenţa însăşi a spiritului şi a artei, exprimată prin gest. Are harul de a crea efect şi rezultat estetic, fără a-şi falsifica ori ciopârţi personalitatea. Privindu-l dansând, şi mi s-a întâmplat de multe ori să îl văd pe scenă, în spectacol, cu acel calm, cu acea distincţie supremă pe faţă, nu cred că gresesc dacă i-aş spune: ”tu, nobile prinţ… porţi îngerul în mijlocul cerului”, cum spunea poetul Nichita Stănescu în “Ridicare de cuvinte”. Aceleaşi momente de emoţie şi adevăr creează Dan Puric în teatru. Orice rol interpretat de el este perceput senzorial, fie el de dramă sau un rol comic. Personajele create de el sunt vii, trăiesc în mijlocul nostru, facem cunoştinţă cu ele şi apoi le luăm cu noi, atunci când plecăm spre casă, spre “cămara” trupului şi a sufletului nostru.
    Mai cunoaştem şi recunoaştem faptul că actorul Dan Puric munceşte mult pentru tot ceea ce face în lumina reflectoarelor, este şi spontan căci are mult talent şi generoşi talanţi oferiţi de Stăpânul, Creatorul şi Proniatorul, şi care sunt fructificaţi şi cultivaţi de el cu multă străşnicie, de asemenea, are mult umor şi o fină ironie (dar nu băşcălie ori sarcasm), ce dă farmec prin abilitatea şi eleganţa cu care abordează momentele cheie.
    Dan Puric este el însuşi un personaj: misterios şi tulburător. Cu el şi datorită lui, poţi căuta şi chiar ai şansa de a găsi frumuseţile şi adevărurile ascunse în spatele lucrurilor vizibile. Mi-am imaginat întotdeauna că undeva ar putea exista un monument care să reprezinte Omul, cu O mare, adică Omul frumos. M-am întrebat ce ar scrie Dan Puric la baza acestui monument? Răspunsul l-am găsit într-o declaraţie a sa de suflet, o identificare a lui cu harul pe care i l-a oferit Dumnezeu, acea scânteie divină ce arde în el. „Nu ştiu dacă acest monument ar putea fi construit în afară – a declarat artistul. Dacă ar fi aşa, ar fi ceva mort. El ar trebui să fie în sufletul nostru. Şi dacă trebuie spus ceva, ar trebui spus în gând. În sensul că, neştiind de unde vii şi nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine, şi în acel timp binecuvântat nu mai poţi fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii şi nici de interese economice. Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim căruia îi spunem Dumnezeu. Şi atunci multe lucruri s-ar anula, şi iată, în acest fel, este un monument al Omului, închinat permanent lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârşim.”
    Dacă până aici am vorbit despre Dan Puric – Artistul, în cele ce urmează îl vom descrie la modul succinct şi sumar pe Dan Puric – Apologetul, Mărturisitorul şi Misionarul, fără convenţii şi clişee, autentic şi neipocrit, care gândeşte cu propriul său cap, inclusiv atunci când vine vorba despre Biserica Ortodoxă. El mărturiseşte Biserica în care a fost botezat, făcând acest lucru cu simplitate şi încredere, deoarece el este convins că credinţa se asumă… Ori, ca şi iubirea, credinţa se trăieşte – aşa cum se vede în permanenţă la Dan Puric; se mărturiseşte. Pentru că învăţătura ei este revelată de Dumnezeu şi formulată sub cea mai înaltă egidă spirituală – a Duhului Sfânt – de către Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. Nu prea ai ce să discuţi asupra dogmei, a “adevărului revelat” şi descoperit nouă, cei mult neputincioşi şi slugarnici. Tot ce poţi face este să te lupţi pentru ca el să fie păstrat intact, atunci când apare tentativa de corupere sau de ispitire. Căci, n-ai ce discuta cu ereticii şi cu atât mai puţin despre mistificări grosolane gen “Codul lui Da Vinci” , “Avatar”, “Agora” ori “Evanghelia lui Iuda”. Aici nu încape opoziţia vechi/nou în felul disputei dintre clasici şi romantici. Însă intelectualul “pune botul” prin natura formaţiei sale şi prin teama de a nu fi considerat obscurantist ori demodat – potrivit afirmaţiilor, pline de responsabilitate făcute deseori de către Dan Puric.
    După cum spunea, la un moment dat, şi scriitorul ori publicistul creştin Dan Ciachir: pe vremuri, mulţi se temeau să intre în biserică pentru nu a fi daţi afară din partid. Nu era “politic” să fii perceput şi catalogat drept credincios. Iar astăzi nu este “european” să baţi mătănii şi să te închini la icoane. Şi atunci, cu excepţiile de rigoare, intelectualul român recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un spriţ (ori un spirit) ridicol, penibil şi mizerabil. Face hermeneutică, istorie şi sociologie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, îi declină babei Floarea frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici, cu înclinaţia şi predispoziţia lui pentru “dezbateri sincere”… Dar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde numai în bibliotecă, tot aşa cum excursiile nu se fac doar pe hartă. Intelectualul nostru nu mai are priza la popor fiindcă nu-i cunoaşte (şi mai ales nu-i împlineşte) credinţa. N-o are de o sutăcincizeci de ani şi de aceea n-a avut niciodată dialog cu masele. Din acelasi motiv n-a putut să existe la noi un sindicat numit generic “Solidaritatea”. Pentru că între popor şi persoanele oficiale sau oficializate nu avem, mai nou, decât dialogul surzilor. Fiindcă, potrivit recunoaşterii şi mărturisirii maestrului, vremurile pe care le trăim sunt triste, poate mai triste decât cele până în ’89, pentru că atunci nădăjduiam, visam. Ideologia comunistă a amortizat senzorii de alarmă. Înainte se distrugeau trupuri, oameni şi suflete, acum se cumpără. Parcă totul s-a degradat, până şi coeficientul de aşteptare. Dostoievski făcea diferenţa între sărăcie şi mizerabilitate. Mizerabilitatea înseamnă degradare. Este şi aici o degenerare. După comunism, cu toţii am rămas cu sechele. Acum există numai o formă de stat mafiot. Lupta în zona politică este intraspecifică. Se luptă ei între ei şi atunci lupta de cartier, inducând în eroare acest lot de votangii, făcându-l să creadă că totul este pentru ţară. Politicienii doar mimează dragostea de ţară. Este o rotaţie de cadre pentru că este bine să ai guverne-marionetă, cu politruci care, cu inconştienţă, au vândut această ţară. Importăm alimente în proporţie de 80%, când ţara are o putere agricolă care i-ar permite să se hrănească singură de trei ori. Tinerii intelectuali ne pleacă în străinătate. Am fost obligaţi să contractăm împrumuturi împovărătoare. Frumosul este o amintire, care abia mai pâlpâie sub marşul triumfal. Imaginea poporului român a fost distrusă, făcută praf. Dar din cioburile ei mi-am făcut icoana mea.
    Iar nădejdea vine atunci când ştii că nu numai tu eşti pe pământ, ci şi Dumnezeu. Moartea unei lumi vechi şi începutul uneia noi presupun o cernere. Nu este vorba că ne împărţim în tabere politice. Apare o categorie restrânsă, necumpărabilă, care începe să-şi recupereze sufletul, care generează o tensiune a diferenţei. Această tensiune trebuie păstrată pentru că începe să refacă frontiera între bine şi rău. De douăzeci de ani, în numele democraţiei şi al unei libertăţi care s-a transformat în libertinaj, nu mai putem identifica ce este bine şi ce este rău. S-a instalat, în numele unei egalităţi care îmi aduce aminte de comunism, o încercare de nivelare a personalităţilor pentru a crea o masă de indivizi. Semioticianul Roland Barthes scria că iubirea nu se defineşte, ea se enunţă. Eu cred că se înşela. Iubirea se mărturiseşte. Mărturisirea este un enunţ pe care îl faci cu inimă cu tot. Ea are o altă încărcătură. Blaise Pascal spunea la 1653, în „Discours sur la passione d’amour“, că inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege. Şi a mai emis un paradox: dragostea nu este oarbă. Ea nu îl orbeşte pe om“. Iubirea este tot o judecată, mărturiseşte maestrul. Prin această judecată a iubirii eu văd poporul. Altfel, aş vedea numai populaţia… Căci, un om fără memorie nu se poate legitima în faţa istoriei…
    În schimb, Apologetul Dan Puric apără şi mărturiseşte, prin toate formele şi cu toate mijloacele mass media. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şi şcoală, atrăgând prin sinceritatea, autenticitatea şi prin inteligenţa sa, luminată de Duhul scripturistic, patristic şi istoric. Este un apologet şi un propovăduitor strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre poate avea realmente, nevoie. Cu alte cuvinte, Maestrul Dan Puric, tonifică destinzând şi (re)consolidând, descoperindu-ne şi arătându-ne, în acest chip spontan, credinţă, luciditate, creativitate, forţă şi atitudine de structura stâncii, ce ne cheamă şi ne îndeamnă pe fiecare să alegem, să fim: ce altceva dacă nu Omul frumos!…
    Prin urmare, Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii sale. Cu o energie inepuizabilă, mânată de o vocaţie dominatoare, “el creează continuu, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificându-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. Crede nezdruncinat în puterea germinativă a spiritualităţii noastre româneşti de tip răsăritean şi în dăinuirea sa valorică demnă, angajată în dialogul cu alte viziuni asupra lumii, şi deplânge precaritatea ei de azi, produsă de o istorie inumană” – conform afirmaţiilor Profesorului Gheorghe Ceauşu. Incoruptibil şi răsunător, glasul lui se aude din ce în ce mai mult şi mai tare, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc, aşa încât se prezintă ca un punct de reper şi ca o referinţă bine aşezată ori corect amplasată… De ce? Pentru că “iniţiativele lui, căci este un om la care se îngemănează gândul cu acţiunea, sunt marcate de o mare doză de noutate, ceea ce face, prin forţa lucrurilor, să se opună rutinei canonizate şi banalităţii leneşe. De aceea, el ni se înfăţişează ca un biruitor şi deschizător de drum, dar aflat pe culmea înaltelor valori pe care noi, moştenindu-le active, fără să fim moşteniţi de ele cu pasivitate, le denumim, generic, tradiţie.” – după cum relatează acelaşi Gheorghe Ceauşu.
    Teoretic şi artistic, în mod consecvent şi cu argumentaţie convingătoare, el pledează pentru păstrarea ierarhiei valorilor şi caută să o legitimize implicit şi inclusiv, dar şi pronunţându-se explicit şi exclusiv împotriva proiectării ei în derizoriu şi penibil de către instinctual gregar împresurător şi mediocritatea zeflemitoare, arogantă şi ironică. Vocea lui este şi un semnal de alarmă referitor la disoluţia şi diluarea aplatizantă, realativistă şi nivelatoare ce ne terorizează modul de viaţă şi vieţuire, strigăt din care străbate atitidinea morală exemplară şi spirituală de fineţe pascaliană, puse cu inspiraţie seducătoare în slujba culturii româneşti. “Grija pentru cristalizarea optimă a conştiinţei noastre “de sine” şi de a fi cunoscută pe multe meridiane culturale pe care le-a frecventat, ca fiind un “altceva” în concertul lumii, a fost şi rămâne o constantă a conduitei sale de creator de artă. El este împovărat de “uşurătatea” acestei nobile misiuni pe care o resimte ca pe o datorie impregnată de iubire” – Gheorghe Ceauşu. Dar nu orice iubire, ci una creştină, căci Dan Puric este un ortodox autentic şi un român adevărat, nefăţarnic şi nemitarnic.
    Compararea şi comparaţia între omul răsăritean şi omul globalizat al postmodernităţii, de asemenea, este o problemă analizată în carte, şi faţă de care autorul ia atitudine întemeiată. Avem în faţă noastră o cinstelaţie de reflecţii şi meditaţii antropologice, politice, morale, sociologice şi religioase de tip creştin ortodox, ca tot atâtea aspecte şi probleme ale întregului şi rotundului ce poartă auspiciile şi numele acestei ţări, cu toate fazele şi etapele pe care le implică. Corolarul la care ne referim este convingător prin argumente şi atrăgător prin stil. Ne-ar deranja, cel puţin pe mine, dacă cei care-l preţuiesc şi iubesc pe Dan Puric şi-i admiră demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedetă. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada şi înjosi, mai cu seamă acum când acest cuvânt este banalizat prin toate căile şi mijloacele mass-media. El este, va deveni şi deci va fi mare şi celebru prin conţinutul ideilor şi prin substanţa faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasă şi demnă şi prin arta de a genera şi produce fondul, forma şi învelişul acestora. Oricine îşi iubeşte ţara şi neamul, valorile sale identitare şi perene – şi asta în contextul multietnic, pluriconfesional şi universal – globalizant în care ne aflăm şi trăim – are prilejul unei întâlniri folositoare şi efervescentă, pentru solidarizarea cu ele.
    Aşadar, Dan Puric, ca om, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirat, ca pedagog este un model elastic şi flexibil, spiritual dar sobru şi ferm ori categoric, chiar cât se poate de tranşant, însă nu radical dus la extrem. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin aceste două cărţi deja, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru, însă în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la a fi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, trimiţând la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste; practic vorbind, din punct de vedere duhovnicesc, el a ajuns să curăţe poteca spre Biserică. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.
    Configurarea Omului frumos de către artistul Dan Puric are implicit un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, presărat, nimbat şi însoţit de o smerenie şi umilinţă active, fiindcă are de învins vrăşmaşi şi duşmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, laşitatea, ipocrizia, slugărnicia, indiferenţa, ignoranţa, sfidarea valorilor autentice, aroganţa, zeflemeaua, băşcălia şi, mai ales, ateismul. Prin urmare, cu toţii suntem chemaţi la reaşezarea în locul acestora a virtuţilor şi aspiraţiilor curate şi sincere, fapt ce presupune cultivarea unei atitudini ferme şi curajoase, plină de responsabilitate şi spirit de jertfă ori sacrificiu, ceea ce ne-ar arăta faţa senină şi frumoasă a acestui om. Omul frumos este cela care va zâmbi în mod natural şi firesc, iar nu crispat ori prefăcut, ca acum, care va vorbi limba curată românească şi nu cea murdărită de mitocani, analfabeţi, inculţi şi ţoape. Lui i se opun însă, cu subtilitatea lecturilor trecutului pe care-l detestă, (şi) intelectualii autoititulaţi, epigonii cu pretenţii fără fundament, pe care, dacă îi radiografiem şi-i citim, în amonte, nu sunt decât urmaşii şcoliţi şi rafinaţi ai ideologiei brutale şi perfide, comuniste, de care am crezut că am scăpat cu totul şi definitiv. Aceasta probează încă o dată forţa şi inerţia prejudecăţilor, la care vine în întâmpinare semnalele de alarmă şi sensul ori rostul discursului Mărturisitorului Dan Puric…”
    În încheiere, la acest ceas şi moment aniversar – al împlinirii a cincizeci şi doi de ani de viaţă, îi dorim Maestrului şi Artistului, Apologetului şi Mărturisitorului precum şi Omului frumos Dan Puric – care ne mai încântă (şi) cu conferinţele înregistrate şi redate de către diferite canale de televiziune – ce şi-au dat seama cine este, defapt, Dan Puric şi ce mare folos ori pozitiv impact pot avea avea aceste conferinţe asupra fiilor acestui popor şi neam, ne rugăm aşadar, să-i dea Bunul Dumnezeu ani buni, bicuvântaţi şi rodnici, cu mult folos şi cu multe împliniri duhovniceşti!…
    Un sincer şi călduros “La Mulţi şi Fericiţi Ani!”…

    Bucureşti – 12.02.2011

    Cu aleasă preţuire şi deosebită admiraţie,
    Drd. Stelian Gomboş – Consilier
    la Secretariatul de Stat pentru Culte
    din cadrul Guvernului României.

  2. February 14, 2011 at 21:27 #

    Multumesc domnule Gombos pentru frumoasele cuvinte adresate maestrului Dan Puric.
    Sa speram ca o sa-l avem cat mai mult Alaturi de noi.
    LA MULTI ANI CU MULTA SANATATE SI BUCURIE!

  3. Stelian Gombos
    February 17, 2011 at 16:10 #

    Dan Puric – o întruchipare a providenţei divine în minţile şi sufletele oamenilor

    Motto: “Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om,
    ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om”- Dan Puric.

    Cu ajutorul lui Dumnezeu am participat la lansarea cărţii “Cine suntem”, am participat la numeroase conferinţe, la cele două spectacole cu mesaj profund creştin – “Don Quijote” şi “Visul”, l-am ascultat la diferite emisiuni de radio şi televiziune, la care a fost invitat, i-am citit într-o noapte cartea, şi din toate am rămas cu aceeaşi concluzie: aceea că Dumnezeu – Bunul şi Sfântul – ne trimite câte un mesager ori mai mulţi, prin care ne atrage atenţia, printr-un semnal de alarmă, că nu este bine ce facem sau încotro ne îndreptăm, aceste personae constituindu-se în întruchiparea providenţei Lui în minţile şi sufletele noastre. Şi, deci, în această ordine de idei, vom susţine, odată cu Părintele său şi al nostru duhovnicesc – Iustin Pârvu – că “personalitatea şi activitatea omului de cultură şi a regizorului Dan Puric nu are nevoie de nici un fel de prezentare. Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege. Ce prezentare să faci unui om care reuşeşte să trezească conştiinţa unui tineret, să anime un întreg tineret? Întrebaţi-i pe aceşti tineri şi nici ei nu vor găsi un răspuns. Este ceva firesc, este ceva ce sufletul tânărului de azi recunoaşte în el – recunoaşte ceea ce această naţiune, azi, a pierdut, recunoaşte adevărata lui valoare, adevăratul lui rost, adevărata lui identitate – aceea de român creştin.” Cu alte cuvinte “nu-ţi trebuie nici o strategie politică, nu-ţi trebuie nici o ideologie să-i faci pe oameni să te iubească, să te urmeze. Trebuie numai să fii acordat la undele armonice ale acestui neam, pentru că fiilor unui neam te adresezi şi ei te vor recunoaşte. Domnul Dan Puric are această putere de a te fascina, de a te face să-l urmezi – şi nu o face forţat; pentru că şi tăcând te cucereşte. El nu a îmbrăcat numai arta teatrului mut, lui i s-a dat un dar mult mai mare – arta de a câştiga suflete. De aceea şi puterea lui de a comunica este mare, rar întâlnită, chiar dacă, prin arta pe care o practică dânsul, o face şi fără a vorbi. Acest om îţi dă încredere. Este ceea ce simte acest tineret şi în viitor va simţi şi acest popor.”
    Şi am mai înţeles ceva din toate aceste întâlniri cu Dan Puric, şi anume că, iată, cu toţii, din păcate, asistăm la adormirea unei societăţi ce-şi pierde, din nefericire, valorile neamului şi ale creştinismului. Acelaşi Părinte Stareţ al Mănăstirii Petru Vodă afirmă cu toată tăria şi responsabilitatea că “au reuşit duşmanii ortodoxiei să se ajungă la această stare de uitare. Ei bine, faptul că acest actor reuşeşte să trezească în rândul tineretului de azi calităţi nobile, ceea ce pierduseră altădată, dovedeşte că acest tineret este încă însetat după adevăr, însetat de cunoaşterea adevărului. Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, mai bine decât credeai tu că o poţi face (realitate ce reise foarte limpede şi din această carte). El scoate la lumină acest adevăr, prezentat prin filonul lui artistic, prin care ştie să prezinte teoria şi viaţa creştină…”
    Cu alte cuvinte, “Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autenticitatea lui şi prin inteligenţa as luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie… căci Dan Puric gândeşte cu propriul său cap, inclusive atunci când vine vorba de Biserica Ortodoxă…” – potrivit spuselor lui Dan Ciachir din prefaţa acestei lucrări apologetice şi creatoare, dedicată Părintelui Atanasie – “lumină de om şi neam românesc” de la Mănăstirea Petru Vodă.
    Prin urmare, Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii sale. Cu o energie inepuizabilă, mânată de o vocaţie dominatoare, “el creează continuu, distribuindu-se în arta teatrului, în arta pedagogiei teatrale, în arta retoricii verbale şi aceea a omului public, gratificându-le cu excelenţă, dar fără să se împartă. Crede nezdruncinat în puterea germinativă a spiritualităţii noastre româneşti de tip răsăritean şi în dăinuirea sa valorică demnă, angajată în dialogul cu alte viziuni asupra lumii, şi deplânge precaritatea ei de azi, produsă de o istorie inumană” – conform afirmaţiilor Profesorului Gheorghe Ceauşu din postfaţa cărţii. Incoruptibil şi răsunător, glasul lui se aude din ce în ce mai mult şi mai tare, iar simpatia şi preţuirea publică pentru el cresc, aşa încât se prezintă ca un punct de reper şi ca o referinţă bine aşezată ori corect amplasată… De ce? Pentru că “iniţiativele lui, căci este un om la care se îngemănează gândul cu acţiunea, sunt marcate de o mare doză de noutate, ceea ce face, prin forţa lucrurilor, să se opună rutinei canonizate şi banalităţii leneşe. De aceea, el ni se înfăţişează ca un biruitor şi deschizător de drum, dar aflat pe culmea înaltelor valori pe care noi, moştenindu-le active, fără să fim moşteniţi de ele cu pasivitate, le denumim, generic, tradiţie.” – după cum relatează acelaşi Gheorghe Ceauşu.
    Teoretic şi artistic, în mod consecvent şi cu argumentaţie convingătoare, el pledează pentru păstrarea ierarhiei valorilor şi caută să o legitimize implicit şi inclusiv, dar şi pronunţându-se explicit şi exclusiv împotriva proiectării ei în derizoriu şi penibil de către instinctual gregar împresurător şi mediocritatea zeflemitoare, arogantă şi ironică. Vocea lui este şi un semnal de alarmă referitor la disoluţia şi diluarea aplatizantă, realativistă şi nivelatoare ce ne terorizează modul de viaţă şi vieţuire, strigăt din care străbate atitidinea morală exemplară şi spirituală de fineţe pascaliană, puse cu inspiraţie seducătoare în slujba culturii româneşti. “Grija pentru cristalizarea optimă a conştiinţei noastre “de sine” şi de a fi cunoscută pe multe meridiane culturale pe care le-a frecventat, ca fiind un “altceva” în concertul lumii, a fost şi rămâne o constantă a conduitei sale de creator de artă. El este împovărat de “uşurătatea” acestei nobile misiuni pe care o resimte ca pe o datorie impregnată de iubire” – Gheorghe Ceauşu. Dar nu orice iubire, ci una creştină, căci Dan Puric este un ortodox autentic şi un român adevărat, nefăţarnic şi nemitarnic.
    Drept urmare, cartea aceasta este rodul unor vaste lecturi şi profunde convorbiri duhovniceşticu părinţi şi oameni îmbunătăţiţi, bine asimilate şi argumentate însă cu o sensibilitate rarisimă şi cu o convingătoare gândire, debordantă. Este vorba de un comportament şi de o atitudine cultivată îndelung şi perseverent ori tenace, aflându-se într-o orientare răsăriteană în baza unei perspective culturale împregnată de universalitate, şi întrupată într-un discurs strălucitor, bine închegat şi correct argumentat sau fundamentat, urmărind câteva idei constante, de bază. Autorul este un “veghetor” şi un “trezitor”, deoarece rafinează cunoaşterea de sine românească prin recursul la memorie, cunoscând că aceasta este calea consolidării şi conservării conştiinţei de sine a unui popor. Şi asta pentru că el nu luptă pentru construirea unei imagini a României, a unui brand de ţară, ci pentru refacerea icoanei neamului, fărâmiţată de-a lungul timpului în atâtea cioburi şi bucăţi. Sinceritatea lui nu ar fi suficientă dacă ideile sale nu ar avea o valoare de adevăr general valabil. El crede nelimitat şi nezdruncinat în ceea ce spune şi în ceea ce face, recunoaşte şi mărturiseşte ceea ce gândeşte şi anume la regenerarea spiritului românesc, resuscitând şi îmaginaţia-i bogată, spirit curat şi curăţat de intemperiile şi vicisitudinilor istoriei recente, la care face atâtea trimiteri şi referinţe.
    Dan Puric, ca persoană, este captivant şi fermecător, ca vorbitor în public este fascinant, ca actor sau regizor este original şi inspirit, ca pedagog este model elastic. El însuşi este un model şi un exemplu pentru ceea ce aspiră şi năzuieşte să devenim toţi, adică să ne primenim, revenindu-ne din zăpăceala şi din dezorientarea care ne stăpâneşte şi ne caracterizează în aceste vremuri şi răstimpuri. Pe de altă parte, el este o conştiinţă vie şi asumată, ori aceasta înseamnă dedicare voluntară în spaţiul acesta fără limite, însă fertil şi fecund, al neliniştii, îngrijorării şi preocupării. Prin ce face pe scenă şi prin ceea ce afirmă în faţa miilor de oameni şi tineri ce îl aclamă entuziasmaţi, şi prin acest volum, el nu face altceva decât să destindă spiritul românesc, adică să îl însenineze cu umorul său profund, neaoş şi tandru în acelaşi timp, îl cheamă la renaştere, revenire, reînviere şi regenerare, la afi, cu alte cuvinte, ceea ce este prin şi în esenţă, la demnitatea şi la sfidarea istoriei nefaste. Lucrarea de faţă conţine subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată în mod analitic, din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sun tuna şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează autorul, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.
    Scopul şi imboldul acestei lucrări este realizarea regenerării demnităţii naţionale şi răspunsul la ispita interogativă a rădăcinilor. “Ea se înfăţişează ca un sublimat de idei trăite şi trăiri ridicate la rangul de idée. Totodată, cartea este un simpton, rpintr-o conştiinţă sensibilă, la fenomenul primejdiei în care se află neamul şi ţara, subţiindu-şi identitatea ca effect la globalizării formale şi al domniei cantitativului, care se conturează tot mai précis la orizontul istoriei, aflată sub zodiac sfârşitului; o istorie impersonală, făcând elogiul diversităţilor mărunte în defavoarea entităţilor istorice tradiţionale şi mânate de spiritual secularizant şi desacralizant cu sorgintea în secolul al XVIII – lea francez” – potrivit referinţelor lui Gheorghe Ceauşu. Titlurile cu caracter şi sugestiv ce alcătuiesc conţinutul acestei cărţi per la prima vedere, că descoperă şi cuprind teme foarte varite şi diferite, dare ele, în fond, se află într-o unitate armonică şi somfonică de netăgăduit.
    Compararea şi comparaţia între omul răsăritean şi omul globalizat al postmodernităţii, de asemenea, este o problemă analizată în carte, şi faţă de care autorul ia atitudine întemeiată. Avem în faţă noastră o cinstelaţie de reflecţii şi meditaţii antropologice, politice, morale, sociologice şi religioase de tip creştin ortodox, ca tot atâtea aspecte şi probleme ale întregului şi rotundului ce poartă auspiciile şi numele acestei ţări, cu toate fazele şi etapele pe care le implică. Corolarul la care ne referim este convingător prin argumente şi atrăgător prin stil. Ne-ar deranja, cel puţin pe mine, dacă cei care-l preţuiesc şi iubesc pe Dan Puric şi-i admiră demersul apologetic, deci opera, l-ar considera vedetă. Nu, acest epitet ori adjectiv l-ar degrada şi înjosi, mai cu seamă acum când acest cuvânt este banalizat prin toate căile şi mijloacele mass-media. El este, va deveni şi deci va fi mare şi celebru prin conţinutul ideilor şi prin substanţa faptelor, prin limbajul artistic-teatral pe care l-a creat, prin atitudinea curajoasă şi demnă şi prin arta de a genera şi produce fondul, forma şi învelişul acestora. Oricine îşi iubeşte ţara şi neamul, valorile sale identitare şi perene – şi asta în contextul multietnic, pluriconfesional şi universal – globalizant în care ne aflăm şi trăim – are, citind această carte, prilejul unei întâlniri folositoare şi efervescentă, pentru solidarizarea cu ele.
    În concluzie, vom încheia cu câteva cuvinte din conferinţa domnului Dan Puric intitulată “Demnitatea creştină” – susţinută la Alba Iulia în 22 noiembrie 2007 în care arată că “Demnitatea creşină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. Şi, dacă aţi observat, omul, şi mai cu seamă creştinul, de regulă, când i se întâmplă lucruri care-l afectează doar pe el, le rabdă. Dar, când se întâmplă lucruri care mutilează chipul lui Dumnezeu din el, atunci luptă, luptă până când ajunge martir. Acest chip al lui Dumnezeu din om este suportul demnităţii creştine. Demnitatea creştină ne-a fost dată de Iisus Hristos. Venirea Lui înseamnă momentul crucial, de fapt, de recâştigare a demnităţii. De aceea şi întrebuinţează Sfântul Grigorie Palama termenul de înnomenire. Nu foloseşte nici măcar termenul de întrupare, ca să nu dea naştere diferitelor confuzii; zice înnomenire. Dumnezeu a luat această dimensiune, cea mai supusă vulnerabilităţii, ca să se înnomenească; din clipa aceea, omul a dobândit şi demnitate creştină” – care ne lipseşte nouă tuturor, şi pentru care ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o redea şi să ne-o readucă şi cu ajutorul Domnului Dan Puric – pentru care ne rugăm aceluiaşi Domn şi Stăpân să-i ţină harul şi darul în continuare, spre folosul nostru, al tuturor.

    Stelian Gomboş.

  4. ileana clonta
    January 24, 2012 at 23:43 #

    cuvinte frumoase,unde se poate cumpara cartea?

  5. valdrian
    April 23, 2012 at 11:31 #

    ROST… cu adevarat .

    Cand te desparti de cineva,incerci o vreme ca sa iti dai seama daca a fost din vina ta sau din vina celuilalt. Insa atunci cand constiinta te mustra ,timpul devine cel mai eficient medicament pentru dobandirea ratiunii. O data cu ratiunea vine si adevarul care te face sa nu mai cauti nici un raspuns si sa iti doresti doar gasirea solutiilor.
    La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit si nervos te mai uiti o data incruntat in urma, ii intorci spatele si pleci. Cat tine entuziasmul, noua tara iti provoaca extaz in mai toate privintele si ca un facut toate sunt mai bune ca in Romania , incat intr-un moment de slabiciune omeneasca zici ca… gata, ai reusit. Ai scapat de tara aia cu oameni inculti, cu orase cenusii,drumuri mizerabile,muzica de prost gust si discutii despre nimic. Ai dat haina veche puturoasa si rupta de pe tine, iar acum incerci si doresti sa o imbraci pe cea noua si sclipitoare.
    Totul e bine pana cand s-a epuizat entuziasmul si haina cea sclipitoare nu vrea sa te incapa, te strange si e incomoda de purtat. Atunci vezi ca sangele apa nu se face si atunci te loveste adevarul in toata goliciunea lui incat iti revine memoria pana la capat. Iti vin in minte locurile natale cum erau mai inainte, iti vin in minte Carpatii sau Dunarea si mai cu seama mancarurile si obiceiurile romanesti ,iar in final te mustra istoria insasi.

    -Acum cu regret dar sa nu generalizam:
    Batranii : Ca sa fim noi mai intai au fost ei.Ca noi sa gresim astfel azi ,au trebuit ca sa greseasca ei mai inainte.Nu sunt respectati pentru ca nu si-au castigat respectul, sunt respinsi de societate cand se comporta ca niste neintrodusi si sunt calcati de masini cand numai au ratiunea de a trece nici macar cumpatat strada.Cand sunt alegeri fara urma de discernamant pun stampila pe cel care i-a dat kilul de ulei pecetluind in continuare soarta. Sunt ca niste animale pentru ca sunt cazuti in mizerie atat timp cat saracia au parasit-o de mult. Sunt umiliti si se umilesc dupa ce au trait o viata inhibati in putreziciunea comunista si acum dezorientati parcurg ultimii pasi prin jungla capitalista. De la un astfel de batran poti oare sa ceri un sfat,sa te orientezi sau sa asculti o poveste de viata? Ca sa se numeasca batran trebuie sa stie ce e ratiunea , sa musteasca de intelpciune.
    Si ratiunea? Fara batrani nu exista traditii, fara traditii nu exista identitate.Identitatea Romaniei azi palpaie slab pentru ca nu exista ratiune.
    Pamantul : Cartile se fac acum si se vor mai face o vreme.Cine are cultul pamantului strange acum cat poate, ceilalti il vand repede ca pe o marfa perisabila.Mai tarziu vor fi putini care vor avea pamant si multi care vor munci pentru cei putini. Se va reveni ca inainte de comunism poate doar cu alti jucatori. Pe alocuri se copiaza modelul din vest si nu Europa impune acest lucru.Europa nu iti opreste dreptul sa pui ceva in gradina sau sa ti ceva pe langa casa,dar asa se da vina. Altfel nu iti explici cum unii arata cu degetul spre coruptie si de la noi se striga ca s-au rezolvat problemele tehnice. Ce are una cu alta? Indobitocirea nu a adus-o Europa , era prezenta aici dupa jumatate de secol de monopol in stat. Iazul cu salcii nu aia de la Bruxelles l-au umplut de gunoaie ci ai nostri in frunte cu cei batrani care arunca gunoiul direct pe garla ca : ” Lasa taica ca il duce apa devale”. Pai daca batranii de acum nu au respect pentru natura si pamant, inseamna ca pe timpul comunistilor au avut de frica si de nevoie. Si totusi in loc sa aprecieze pamantul dat dupa revolutie si libertatea,ei regreta in schimb comunismul.
    Astia care ne conduc acum si multi nu au avut pamant neam de neamul lor sunt acum intreprinzatori, concesioneaza si aduna pamant. Se prea poate sa mai fie si soarta. La multi din ei inaintasii lor au mai fost si palmasi aproape sclavi pentru boieri si nu aveau pamant ca nu se nascuse cu acest drept. Munceau in schimb cu burtile goale zile insorite pentru boieri si cand era rau s-au ploua lucrau putinul dat in folosinta de boier in “bunatatea lui” prin toate mocirlele si pietroaiele. Asadar puteau sa” isi plateasca” si taxele pentru care erau chinuiti si batuti adesea. Generatie de generatie ei au injurat si blestemat pe boieri pana a venit molima asta de comunism. Asa s-a intors roata si fiu de palmas a fost pus deasupra fiului de boier si de aici ororile intamplate in puscariile comuniste. Daca ei , batranii aia de boieri ar fi avut intelepciune si grija de taranii lor se mai instala la noi comunsimul?
    Iar credinta? o gasesti mai mult pe la batranii care au imbatrani cum trebuie, prin sate ceva mai aparate de curentii vremurilor. Dupa secole de interdictii si incercari, biserica incearca acum sa-si refaca si sa protejeze arealul in fata noilor confesiuni “de ocazie” care pun umarul la dislocarea identitatii nationale. Asa a ajuns domnul parinte sa fie mult mai preocupat de bugetul bisericii.Dar credinta nu trebuie sa o ai doar daca preotul umbla cu Duhul Sfant dupa el, ea trebuie sa fie insamantata inca din copilarie.Unde au fost batranii cand trebuia sa se intample asta?
    Fetele se prostitueaza ori se comprta ca niste prostituate. iar baietii deopotriva fac orice in confuzia pe care o traiesc . Cum pot tinerii sa construiasca ceva trainic in viata daca insasi fundatia casei lipseste. Tinerii dezorientati sunt cei cu radacini putrede. Radacinile lor nu sunt oare batranii?
    Multi muncesc si se maturizeaza prin afara, dar romanul nu a fost nicioadata migrator si in final vor reveni,iar banii lor deja sunt aici. Multinationalele trag tare insa nu mai putin ca la ei acasa, doar ca aici platesc prost si din cauza pretentilor scazute. Romanul cere putin doar sa ii dea si “bonuri” iar daca mai iese si” ceva ” e multumit si oricum nu va face prea mult. E un cerc vicios si astfel pentru ineficienta nimeni nu va plati mai mult.
    Si cu toate acestea sa nu generalizam.
    Mai bine ii ierti pe astfel de batrani ca sa nu pierzi timp sa ii judeci si din slabiciunea lor vezi de treaba in tara ta si cumpara tu pamant si daca vrei,vei gasi credinta cu adevarat pe la cate o manastire.
    Asa o sa intelegi ca nu trebuie sa critici usor ca o sa patesti greu si ca inainte de drepturi ai obligatii fata de tara ta. Sa nu tratezi subiectiv ca sa generalizezi raul pentru ca iti faci rau tot tie ca roman si tarii tale in fata strainilor.
    Te rog, refuza si combate mitocania si in Romania iti vei gasi un ROST.

    Raspuns de Adrian.

    • April 23, 2012 at 12:04 #

      @Adrian,

      Multumesc de comentariu in primul rand.
      Adrian ai mare dreptate, dar totusi acele credinte sunt idealuri. Si eu as vrea o tara frumoasa, cu oameni care se respecta intre ei, batranii respectati si consultati in diverse probleme, tinerii care isi gasesc un rost fara sa plece peste hotare..dar realitatea e alta o stim cu totii. Oameni egoisti, oameni mai americani ca si americanii, oameni care te calca pe trecerea de pietoni, oameni fara suflet pentru care masina si banii reprezinte totul. Este greu ca un tanar sa prinda radacini intr-o societata mizera si nu neaparat neajunsurile materiale sunt problema, cat caracterul romanilor in general. Majoritate vor sa te fure, sa-ti traga o teapa, servicii de rahat, el e cel mai “jmecher” etc. Sunt oameni valorosi care traiesc in mizerie, dar pe nimeni nu-i intereseaza. Fiecare prefesa sa traiasca in casa lui fara sa faca ceva sa schimbe lucrurile in bine.
      Peste 3-4 milioane de romani au plecat si putini vor reveni deoarece s-au adaptat in alte societati unde respectul pentru om este prima regula. Unii da ai dreptate nu se adapteaza deoarece nu vor sa renunta la viciile din RO, dar atata timp cat iti vezi de treaba esti si respectat indiferent de ce faci. Clar ca imaginea negativa creata cu ajutorul romilor nu se schimba usor, dar per total romanii sunt respectati in alte tari.
      Mai e mult pana cand romanul va constientiza ca trebuie sa respecte natura, sa-i respecte pe cei din jur si in acest fel se respecta pe el. Personal cred ca e nevoie de cel putin 100-200 de ani pentru asta sau Romania nu va mai exista.
      Eu iubesc Romania si tot ce au facut cei dinainte, dar in acest moment Romania este doar o sluga a americanilor si nu mai exista in lume decat prin trecut, nu se face nimic pentru tineri..ce sa fac in tara unde manelistii cu 2 clase au ajuns patroni? Sclavagismul economic exista la tot pasul, iar romanul nu reactioneaza. In toate tarile oamenii nu se lasa calcati in picioare, la noi si daca se taie 99% din bani romanul zice eh mai rau sa nu fie..asta e prostie, iar eu personal prostia si mandria le urasc si nu pot trai intr-un loc unde pentru altii acestea sunt valori. Cat despre biserica nu vreau sa intru in polemica, dar nu face nimic pentru Oameni.. construieste construieste si manipuleaza lumea cum vrea. Da mai sunt cativa pustnici prin munti care chiar pot sa-ti transmita ceva, dar si ei sunt pe cale de disparitie.
      Eu personal refuz si combat mitocania din RO cum pot, dar in acest moment Romania este tara in care nu exista normalitate. Cand tu inchizi spitale, scoli si faci biserici e clar ca exista o involutie. Ajungem mai rau ca si arabii daca se continua in acest ritm.
      Sa auzim numai de bine.
      Lucian C.

  6. August 15, 2012 at 19:27 #

    De citit…

  7. Geanina Popescu
    August 15, 2012 at 19:58 #

    …cel putin de citit!

    • Popescu Manuel
      August 16, 2012 at 06:40 #

      …trist dar foarte adevarat …

  8. August 16, 2012 at 07:33 #

    Da….cel putin de citit..

  9. August 19, 2012 at 09:03 #

    de citit..

  10. Renata Covas
    September 8, 2012 at 05:20 #

    in Canada sau in Italia, see you sau fara piscina, tot dezradacinati suntem; de ai nostri guvernanti, si de noi insine, ca i-am lasat.

    • September 8, 2012 at 10:25 #

      Daca o luam strict loco, important sa ne simtitm acasa acolo unde ne simtim si noi bine. Degeaba radacina e in RO daca acolo nu mai exista respect, bun simt si nu se mai poate trai normal..poate poate intr-o zi peste cateva sute de ani va ajunge si normalitatea in RO.

  11. October 16, 2012 at 07:48 #

    Pune si sursa, Lucian. Daca n-o ai, ti-o dau eu: http://bradut-florescu.blogspot.com/2010/03/rostul.html.

    • October 16, 2012 at 10:12 #

      L-ai scris tu sau l-ai preluat din cartea lui Puric, pentru ca eu am primit textul de la un prieten care imi zicea ca de la Puric l-a preluat..

  12. October 16, 2012 at 18:32 #

    Eu nu preiau texte, Lucian. Multumesc ca ai pus sursa.

    • October 16, 2012 at 18:49 #

      OKe, si atunci de unde o aparut nebuneala asta cu Dan Puric?

  13. October 17, 2012 at 08:31 #

    🙂 L-a preluat cineva de la mine fara sa precizeze sursa sau autorul. Altcineva l-a preluat presupunand ca a fost scris de Dan Puric. L-a semnat Dan Puric si s-a propagat asa. Romania.

    • October 17, 2012 at 09:53 #

      Imi cer scuze..modific acum si titlul. Am verificat asa fugitiv atunci am vazut ca pe n locuri e asa nu am mai intrat in detaliu. Mea culpa.
      Felicitari pentru textul plin de invataminte!

  14. October 20, 2012 at 20:49 #

    iertati, dl cuibus, dar daca nu ati schimbat foto lui DP–de la inceput– see you una de-a lui Bradut Florescu, degeaba v-ati laudat ca reparati greseala! sunt , inca, destule confuzii pe net privind autorul adevarat…. si poza lui DP, in locul celei a lui BF mentine confuzia (prin impactul vizual f. puternic al marimii sale ce capteaza atentia)! Multumesc tuturor celor care vor fi extrem de precisi in tot ceea ce fac, pt. a mai risipi ideea prezentzei atator incompetenti in societate si pe care ii intalnim la tot pasul! Desigur…cei de fatza se exclud, mai ales ca subiectul este atat de frumos, apreciat, comentat see you inteligentza si suflet! Printre altele, spun ca am avut placerea de a-l reintalni pe maestrul Dan Puric, la biserica din Siriu, acum cativa ani, cand ne- a povestit despre familia lui ce locuise in apropiere, la Nehoiu! NUmai bine! ce texte frumoase, d-le Stelian Gombos (o cunosc pe Ana Maria G.)…multumim!

    • October 20, 2012 at 23:11 #

      Am schimbat modificarea. DA Mare OM , Mare Caracter Dl. Puric pe care l-am intalnit ultima data in Cluj-Napoca.

  15. April 14, 2013 at 01:14 #

    principii principii si iara-si vise ce nu se va implini niciodata

Trackbacks/Pingbacks

  1. BRE-King NiUZ – Traian Basescu a demisionat! — Cuibus – Tomorrow starts today - January 25, 2012

    […] electrice sau vor folosi mai mult bicicleta și trenul… Ce mai România mea și-a găsit Rostul de care amintea Dan Puric  și va deveni țara în care va curge lapte și miere după plecarea lui băse cu echipa lui […]

Comentariul tau