Radu, copilul din două lumi

Radu Alexandrescu are 14 ani şi a fost diagnosticat la 5 ani cu autism înalt funcţional. Este un elev eminent, are un dosar plin cu diplome de la toate concursurile şi olimpiadele care s-au ţinut de când a început şcoala. A ratat doar Olimpiada de Religie, pentru că s-a suprapus cu Concursul de Evaluare Europeană la Matematică. Este foarte atent la ore şi, după cum spune chiar el, „eu nu învăţ, înţeleg”.

De obicei nu-şi ia notiţe. Chiar dacă şi-ar lua, n-ar înţelege o iotă, pentru că are un scris indescifrabil. De aceea, profesoarele şi directoarea şcolii au sfătuit-o pe mama lui, Grazziela, să facă o cerere la inspectorat, căreia să-i ataşeze şi diagnosticul de sindrom Asperger, prin care să ceară susţinerea tezelor unice în condiţii speciale. Aşa a obţinut un profesor căruia el i-a dictat răspunsurile, iar examenul a fost trecut cu brio.

„NU TREBUIE SĂ ÎNVĂŢ, CI SĂ ÎNŢELEG”
Pe de altă parte, însă, Radu nu poate sta la şcoală decât dacă este însoţit de doamna Mihai, o persoană în vârstă, care-şi are locul pe un scaun în holul şcolii încă de când era el în clasa I. Pentru că, de fapt, „nu e şcoală, e gălăgie. Copiii sunt răi, urlă, ţipă, se bucură când unuia şi altuia i se-ntâmplă ceva rău, se pârăsc… E periculos la şcoală, iar eu nu sunt în siguranţă acolo”, explică Radu. ”

Anul trecut, colegii lui l-au tăvălit, i-au rupt caietele, l-au filmat cu telefonul mobil… Iar el a stat pur şi simplu, nici măcar nu a încercat să se apere. Spune că-i împotriva regulamentului şcolii”, povesteşte Grazziela Alexandrescu.

Mama e mâhnită, dar şi mândră de atitudinea băiatului ei. Radu a surprins comportamentul copiilor la şcoală şi în câteva prezentări în power-point. „Şcoala este un loc în care învăţăm lucruri noi. Bune şi rele. În pauze învăţăm lucrurile noi – rele: să înjurăm, să ne supărăm… Oare aşa  funcţionează această lume? Vă rugăm! Vă rugăm! Opriţi-vă!”. E parte din textul unui filmuleţ pe nume „Şcoala”. La fel au fost concepute „Catastrofa comportamentală”, „Poluarea auditivă”, „Omul” şi „Câteva întâmplări”.

Radu povesteşte cum ar face el şcoala, dacă ar putea: „În primul rând, aş renunţa la clase. N-aş mai face clasa I, clasa a II-a… Ci, dacă ai terminat lecţia asta, treci la următoarea. Acum nu e acelaşi lucru. Nu! Pentru că eu, chiar dacă nu înţeleg, sunt obligat să merg în clasa următoare. Apoi, aş scoate programa şi caietele de notiţe. Nu scriu, nu înre­gistrez, pentru că nu trebuie să învăţ. Trebuie să înţeleg! Cine nu înţelege rămâne la nivelul ăla. Poate înţelege altă materie şi atunci avansează pe cealaltă materie până unde poate. Şi aş scoate tema. Tema e ceva cam fără rost, pentru că, dacă eu pot să fac tema, înseamnă că am înţeles lecţia, dacă eu nu pot să fac tema, n-am înţeles nimic”.
PRIMELE CUVINTE: „DIVIDENDE” ŞI „CALORIFER”
Radu nici acasă nu poate sta singur. Mai ales pe mama lui trebuie să o ştie aproape, drept pentru care Grazziela nu poate pleca nicăieri. „Cred că ar fi trebuit să mă obişnuiesc până acum şi să învăţ să accept, dar nu pot. Ce va face când eu nu voi mai putea sau nu voi mai fi?”, se întreabă, cu un soi de deznădejde, femeia. „Îl iubesc enorm, dar sunt un fel de extensie a lui şi mi-e teamă că nu o să mă pot adapta în continuare.”

Radu face origami – mi-a făcut şi mie o casetuţă şi un cocor ce dă din aripi -, transformând hârtia în fel şi chip. Construieşte oraşe pe calculator şi explică cu lux de amănunte ce trebuie făcut pentru reducerea poluării, a şomajului şi a infracţionalităţii, dând dovadă de reale talente de edil, însă nu se îmbracă singur, „că n-are butoane”. Nu merge singur la toaletă, nu dă drumul la apă… în general, tot ceea ce ţine de satisfacerea nevoilor primare pentru el reprezintă o barieră de netrecut.

A început să vorbească pe la 1 an, iar primele cuvinte nu au fost nici ma-ma, nici ta-ta, nici pa-pa, ci „dividende” şi „calorifer”. Mai apoi, când cuvintele s-au înmulţit, a început să dezvolte o poveste cu o planetă – Doror, şi o altă mamă – Manatina. Mi-a spus-o şi mie şi a insistat că nu e o „poveste”, ci ceva cât se poate de real.

„NU VREAU SĂ TRĂIESC, VREAU SĂ FIU”
„Eu sunt parţial de pe altă planetă”, a început el. „Eu sunt jumătate de pe lumea asta care se vede şi jumătate din aceeaşi lume, din viitor. Sunt unul, dar sunt în două locuri în acelaşi timp, pentru că acele două locuri se suprapun. Oamenii s-au mutat de pe Pământ pe o altă pla­netă, iar planeta aceea se numeşte Doror. Eu sunt deci din viitor şi am fost de fapt un accident. La naşterea mea, spaţiul s-a pliat, iar eu am devenit punctul de legătură între cele două lumi. Mama mea de pe Doror e Manatina.”

Manatina este o prezenţă zilnică în viaţa lui Radu şi a familiei lui. De multe ori, Grazziela îi spune ceva, Manatina nu e de acord, şi atunci Radu nu face. „Acolo, oamenii se nasc fericiţi”,  continuă el, „există şi nişte roboţi care sunt foarte asemănători cu oamenii de-acum. Diferenţa între un robot şi un om este că un robot trăieşte, iar un om este. Mama mea m-a întrebat o dată dacă mie mi-e frică să trăiesc.

Da, mi-e frică să trăiesc. Eu vreau să fiu. Voi mă obligaţi să trăiesc, iar eu vreau să fiu. Oamenii nu sunt obligaţi să trăiască în acea lume. O lume în care oamenii sunt obligaţi să trăiască nu-i o lume bună. Aici te obligă lumea din jur… e un cerc vicios. Eu trăiesc pentru că el trăieşte, el trăieşte pentru că tatăl lui a trăit. Eu nu spun că sunt obligaţi să trăiască pentru că nu vor să moară.

Nu în sensul acesta vorbim, opusul lui a trăi este a fi. în sensul fizic, eu trăiesc şi aici şi acolo, dar în sensul metafizic aici trăiesc, acolo sunt. Acolo nu mă îmbracă nimic, hainele se creează pe mine, eu pot să văd ce e în acel dulap fără să-l deschid. Acolo, dacă vrei să ajungi dintr-un loc în altul, te transmiţi.
Acolo nu exişti fizic. Acolo nu trebuie să te adaptezi, pentru că n-ai la ce să te adaptezi. Acolo, fiecare depinde de restul lumii, dar restul lumii nu depinde de fiecare.”
„O DE LA ORBITĂ”
„Asta am început să auzim de când avea el 2 ani şi puţin. În poveste apăreau şi cuvinte în engleză, dar de unde ştia el cuvinte în engleză la 2 ani… nu ştiu”, ridică din umeri Grazziela. „Tot pe la 2 ani a început să-şi creeze balansul ăsta (Radu are o permanentă mişcare a capului, spune că este datorată faptului că se află simultan în cele două lumi – n.r.).

La început am crezut că e un tic, am fost cu el la psihiatru şi mi-a dat nişte pastiluţe, în nici un caz nu a pomenit ceva de autism. După ceva vreme l-am operat de strabism şi medicul care l-a operat mi-a sugerat să merg cu el la neuropsihiatru, bănuia că e un tic care i s-a format din cauza vederii slabe. Am ajuns la Bucureşti, la un neuropsihiatru care, după ce l-a evaluat un an, i-a pus diagnosticul de autism.

În afară de balansul ăsta, am mai observat la el ceva: se împotrivea la orice chestie nouă pe care trebuia să o facă. De exemplu, a fost imposibil să-l învăţ să facă la WC şi tot au fost diverse ciudăţenii în comportamentul lui care m-au făcut să mă gândesc că e ceva serios cu el. A mers la grădiniţă de la 4 ani, nu comunica cu copiii deloc, dar educatoarea îl aprecia. Şi-a dat seama că e un copil foarte isteţ. Dar nu se îmbrăca, nu se încălţa, nu mergea singur la toaletă…

După ce a terminat grădiniţa, cu diagnosticul de sindrom Asperger l-am înscris la şcoală. Un supermedic mi-a spus atunci să încerc să obţin pentru Radu un program educaţional individualizat. L-am întrebat ce-nseamnă program educaţional individualizat şi el mi-a răspuns: «Adică să le dai bani». Aşa s-a gândit el – că eu îi mituiesc pe profesori, ei vor închide ochii şi aşa Radu va termina şcoala. Şi m-a dezgustat chestia asta.

L-am înscris la o şcoală normală. Învăţătoarea la care a fost repartizat atunci mi-a spus să-l duc la o şcoală specială, că asta-i o şcoală de elită, iar el nu-i un copil normal…  Că-şi scoate certificat medical, că ea nu mai poate cu copilul ăsta. Şi s-a făcut atunci o şedinţă cu învăţătoarele: care vrea să-l ia la ea în clasă. Atunci, doamna Stoicoci – o învăţătoare extraordinară – a zis că-l ia ea. După prima zi, învăţătoarea mi-a spus că a rămas uimită. I-a pus pe toţi copiii să dea exemple de cuvinte cu litera „o” şi Radu ridică mâna şi zice: „Orbită”. L-a întrebat: «Ce e orbita?» şi el răspunde: «Păi, este traiectoria pe care se învârt planetele în jurul Soarelui şi sateliţii în jurul planetelor». Bine, el de mic se uita doar prin reviste cu secţiuni prin motoare şi pe Discovery. Înnebunea când îi citeam seara poveşti. Dar, dincolo de faptul că e un copil supradotat, am impresia că e strivit între două lumi.”

GENIALUL CU CERTIFICAT DE HANDICAP
În timp, au rămas doar cu diagnosticul, pentru că nimeni nu le-a dat nici o soluţie. Grazziela a fost la neuropsihiatri care de care mai celebri. „Oameni care profită de pe urma suferinţei oamenilor”, i-a descris ea. Pare deja să se fi împăcat cu ideea că „cea mai mare afacere este psihiatria pediatrică. Ei ştiu că eşti în stare să dai tot ce ai, dar ei nu-ţi dau nici o soluţie şi nici nu îţi spun că nu ştiu, că nu se pricep.

Am fost şi la o sumedenie de psiho­logi care, după câteva şedinţe cu Radu, plecau cu cozile între picioare spunând că nu ştiu ce să-i facă şi cum să-l ia. E şi foarte greu, când copilul are mintea ceva mai ascuţită decât terapeutul. Odată, unul a încercat să-l convingă să se tundă spunându-i că părul îi consumă prea multă energie din corp, la care copilul, nonşalant, i-a răspuns: «Dar fetele cum pot avea părul lung fără probleme?»”.

Căutând disperată soluţii, Grazziela a dat şi de medici care i-au spus că n-are nimic copilul, e doar răsfăţat. Şi cât n-ar fi dat ea să fie aşa. „Mi-aş fi dorit să fie mediu ca inteligenţă, dar să se descurce singur. Am cheltuit o avere numai pe păreri, nimeni nu mi-a dat niciodată nici o soluţie. Am o casă la Câmpina şi aş fi în stare să o donez unei fundaţii care să facă ceva pentru copiii ăştia. Trebuie să existe şi pentru cei ca el o soluţie. Măcar să se folosească de mintea lui… Însă eu, din contră, trebuie să-i scot certificat de handicap.”.