UN MUZEU ÎN LABIRINT

Vreau să-i urez bun venit Cristinei Borșa pe blogul meu și mă bucur că o face cu un post-recenzie despre o carte a maestrului Octavian Paler, unul dintre scriitorii mei preferați. Poate toți taurii îl iubesc pe Octavian Paler.. La cât mai multe articole de valoare.

RECENZIE DE CARTE

UN MUZEU ÎN LABIRINT
OCTAVIAN PALER

Octavian Paler s-a născut în anul 1926, în comuna Lisa, judeţul Braşov şi s-a remarcat de-a lungul vieţii, ca jurnalist, scriitor, editorialist şi om politic. Octavian Paler a debutat publicistic în 1958, cu versuri în revista Luceafărul, iar editorial, abia în 1970, cu volumul de poezii Umbra cuvintelor. Au urmat o serie de volume care fac parte din categoria memoriilor, a jurnalelor de călătorie sau din cea a literaturii parabolice, printre care: Mitologii subiective,1975; Apărarea lui Galilei,1978; Caminante, 1980; Viaţa pe un peron, 1981; Un om norocos, 1984; Viaţa ca o coridă, 1987; Don Quijote în Est, 1993; Vremea întrebărilor, 1995; Aventuri solitare, 1996; Autoportret într-o oglindă spartă, 2004; Calomnii mitologice, 2007.
În anul 1986 a publicat volumul Un muzeu în labirint, apărut la Editura Cartea Românească. După 19 ani de la apariţie, cine ştie din ce motive, se hotărăşte să îi schimbe titlul în Eul detestabil. Interesantă decizie şi totuşi nepotrivită zic eu, pentru că, o carte este o parte din sufletul autorului, e asemenea unui copil. Iar unui copil, odată ce i-ai pus numele nu te poţi răzgândi şi să i-l schimbi. Numele este identitatea lui, destinul lui, şi îşi va pune amprenta asupra întregii sale existenţe. Cu toate acestea, trebuie respectată dorinţa autorului.
Am început să citesc această carte din pasiune pentru artă. Deşi nu am studii în ceea ce priveşte pictura, de fiecare dată când trec pe lângă o galerie nu ezit să intru şi să privesc tablourile expuse. Deşi volumul are puţin peste 300 de pagini, mi-a luat aproximativ o lună să îl termin de citit, dar nu pentru că nu mi-ar fi plăcut sau pentru că este plictisitor. Dimpotrivă. Este extraordinar! Dar abia la final am înţeles şi eu de ce am avut nevoie de atât de mult timp: titlul cărţii (şi aici mă refer la titlul original) s-a răsfrânt asupra subconştientului meu ca un blestem, iar eu m-am conformat şi am abordat cartea ca o vizită într-un muzeu. Parcurgând cu sufletul coridoarele muzeului-labirint în care sunt expuse autoportretele unor artişti remarcabili, nu am putut să trec în grabă şi să îl văd pe fugă, doar într-o zi sau două. Mai mult decât atât, nu am găsit cu uşurinţă ieşirea din muzeu şi rătăcind prin labirint, am fost nevoită să mă opresc de mai multe ori în faţa unui autoportret, iar de fiecare dată l-am perceput altfel, am  văzut o altă latură a personalităţii artistului surprins.
Octavian Paler mărturiseşte în primele pagini, că Un muzeu în labirint este o carte ”despre ce vede într-o istorie a autoportretului un om care iubeşte pictura fără să fie nici pictor, nici critic de artă plastică şi care, în plus, pentru a scrie despre un artist are nevoie nu numai să-i cunoască opera şi viaţa, ci şi de o legătură afectivă cu personalitatea celui în cauză, ori măcar cu o latură a ei.”
Un muzeu în labirint este de fapt o carte-muzeu în care sunt expuse 36 de portrete ale unor renumiţi pictori din întreaga lume, remarcabil realizate de către Octavian Paler, ţesute din cuvinte şi împletite cu elemente ale naturii, elemente de mitologie, idei filozofice, sentimente de bucurie, de singurătate şi de iubire solară. Apar astfel în faţa ochilor sufletului cititorului: misteriosul Leonardo da Vinci, motivantul Michelangelo, singuraticul Van Gogh, melancolicul Boticelli, fascinantul Rembrandt, visătorul El Greco, insolentul Caravaggio, optimistul Hals, tăcutul Velazquez, diabolicul Goya, veneţianul Tintoretto, aventurosul Gauguin, expresivul Munch, misteriosul Modigliani, suferindul Lautrec, neînţelesul Picasso, victoriosul învins Tonitza, marele Andreescu sau îndrăzneţul Malevici.
Odată cu trecerea prin labirintul cărţii am observat că unii artişti sunt trataţi cu mai multă atenţie, mi s-au oferit mai multe detalii referitoare la viaţa şi opera lor, iar în privinţa altora m-a lăsat cu ochii-n soare. Ce-i drept, nu orice soare, ci unul asemenea celui pictat în multe tablouri de către Van Gogh. Deşi sunt avertizată de la începutul cărţii, datorită subtitlului Istorie subiectivă a autoportretului, mi se pare totuşi nedrept că autorul alocă unor artişti doar 3 pagini, iar altora 30 de pagini. Adevărul este că, oricât ar fi scris, tot nu era de ajuns, iar aceste pagini nu fac altceva decât să¬-ţi deschidă un apetit spre o cunoaştere mai amănunţită a vieţii şi operei lor. Numărul de pagini rezervate fiecăruia, nu coincide cu locul maeştrilor în istoria artei, ci cu locul pe care aceştia îl ocupă în sufletul autorului.
Preferaţii lui Octavian Paler, cărora le dedică şi cele mai vaste capitole sunt doi pictori de origine olandeză: Rembrandt şi Van Gogh. Dacă la Rembrandt insistă asupra celor peste 60 de autoportrete realizate, la Van Gogh face referire la tablourile care “se umplu de o insolaţie luminoasă” şi unde predomină soarele care “ajunge să fie halucinant”.
La finalul vizitei prin muzeul lui Paler, nu mi se dă voie să ies cu gândul la Malevici, ci aud parcă şoaptele scriitorului: “În adâncul tăcerii nu e, totuşi, nicio speranţă. Trebuie să ne întoarcem”. Şi astfel, mă întorc la preferaţii mei: Michelangelo şi da Vinci, cei care deschid volumul. Michelangelo pentru că a realizat singurul autoportret sculptat şi nu pictat, denumit “Învingătorul”, care te îndeamnă să-l admiri şi să-ţi doreşti să fi asemenea lui. Da Vinci pentru că, fiind un bun cunoscător de astronomie, matematică, botanică, fizică, muzică, sculptură, te face să te opreşti în faţa lucrărilor sale, să cauţi înţelesuri profunde, dincolo de culoare, dincolo de imagini, să îti deschizi inima şi să percepi cu sufletul ceea ce ochiul fizic nu poate. Poate sunt preferaţii mei pentru că au fost printre primii care deschid această minunată galerie, iar la ieşirea din labirint tot ei mă însoţesc. Sau poate pentru că zona însorită a Italiei  este mult mai aproape de sufletul meu decât teritoriul întunecat ale Olandei.
Închid cartea cu dorinţa de a ajunge cât mai curând la impresionantele muzee Luvru sau Rijkmuseum pentru a admira şi simţi picturile despre care am citit. Iată cum astfel, o călătorie, deşi plasată undeva în viitor, te poate duce în trecutul dureros, dar colorat şi glorios al artiştilor.
Am ieşit din muzeu. Am poposit atât de mult timp aici încât acum îl cunosc. Cand mă voi întoarce, pentru că mă voi întoarce cu siguranţă, ştiu exact unde să merg, dar nu ştiu exact ce voi simţi. Poate că poate am desluşit labirintul lui Paler din punct de vedere fizic, dar cu siuguranţă voi rătăci în cel al trăirii sufleteşti.

Borşa Cristina

 .